Bulevardul Unirii, rezultat în urma demolărilor masive din perioada socialismului, este bordat de o cortină de blocuri socialiste, ca fundal perpetuu. De a lungul acestuia, adiacent Bibliotecii Naționale, regăsim o alveolă, ce trebuia să adăpostească Complexul Cultural „Cântarea României”, din care a rămas doar infrastructura abandonată. Aici, se cere un masterplan care să rezolve un Cartier de Justiție, o filarmonică, împreună cu un parc urban și spații de servicii.

Dintr-un studiu al vecinătăților, am descoperit zone reziduale, spații rezultate, nepuse în valoare, în care relația construit-neconstruit nu lasă loc de dialog. De aceea, am urmărit o compoziție în care golul să definească și să pună în valoare plinul.

Cum contextul actual este unul monoton și lipsit de viață, am simțit nevoia sa animăm acel spațiu. Un prim pas a fost acela de a diminua efectul apăsător al cartezianismului local, printr-o direcție nouă care sa creeze legături si trasee urbane între diverse puncte importante, cu ajutorul unui joc de platforme, tratate preponderent mineral in zona Palatului de Justiție și descompuse in vegetație în fața filarmonicii. Rotirea Palatului de Justiție după altă direcție generează o serie de piețe.

Tratarea Palatului de Justiție, a filarmonicii si a turnurilor de birouri dă seama de natura funcțiunilor pe care le adăpostesc. Astfel, Filarmonica are un limbaj ludic, platformele suprapuse permițând continuitatea traseelor pietonale, în timp ce volumul adăpostind functiunile Justiției are un limbaj mai sobru, compact și introvertit. Finisajul exterior, din panouri de tablă perforată, in care golurile „pulsează” în diferite zone, asigură această unitate, permițând totodată o iluminare corespunzătoare.